Prăbuşirea Sfântului
de Dino Buzzati

DUPĂ PRÂNZ SFINŢII obişnuiesc să se plimbe de-a lungul unui coridor suprapus - suprapus la miliarde de ani lumină -între doi pereţi de cristal încadraţi cu aluminiu. Şi un tavan propriu-zis nu există. Tavanul este bolta cerului şi nimic altceva întrucât acolo sus nu plouă.

Peretele din stânga - dacă o iei în direcţia aceea - are multe pătrate de cristal deschise prin care intra aerul inefabil din Paradis, din care o singură gură ne-ar înălţa, pe noi nefericiţii care încă mai trăim - la o fericire cu neputinţă de suportat doar cu puterile noastre - şi prin care pătrund, chiar şi de foarte departe, cântările fericiţilor asemănătoare într-o măsură, ca să ne facem o idee, cu unele cântece ale ţăranilor care se aud aici jos la noi, la ţară, spre seară şi care ne strâng inima, dar de milioane şi milioane de ori mai frumoase.

In schimb peretele din dreapta e închis. Totuşi, prin sticla sa atât de străvezie, poţi arunca o privire universului, care stă acolo jos, îngheţat şi încins, cu miriade de nebuloase rotindu-se una peste alta într-o mişcare eternă. De acolo se zăresc astrele principale şi secundare, ba se zăresc chiar şi planetele cu respectivii lor sateliţi, în cele mai mici amănunte; pentru că vederea sfinţilor, odată înălţaţi acolo sus, nu cunoaşte limite.

Fireşte nici unul dintre sfinţi, sau aproape nici unul, nu priveşte în partea aceasta. Cum ar putea interesa problemele lumii pe cel care acum este eliberat de lume? Nu devine nimeni sfânt degeaba Dar dacă vreunul dintre ei, în unduirile pasului, se apropie în timpul conversaţiei de peretele din dreapta şi întâmplător îşi îndreaptă privirile într-acolo, aşa încât să poată zări stelele cu anexe şi conexe, fapta sfântului nu surprinde, ba chiar nimeni nu se miră şi nu se scandalizează. Panorama creaţiunii este recomandată de unii părinţi ai Bisericii ca sprijin întru întărirea credinţei.

Se întâmplă însă că în seara aceea - seară e un fel de a spune, acolo neexistând nici seri nici dimineţi ci o imuabilă glorie de plenitudine şi lumină - sfântul Ermogene stând de vorbă cu un prieten, se apropie de geamlâcul acesta din dreapta şi-şi aruncă o privire.

Era, sfântul Ermogene, un bătrân de o mare distincţie (era oare vina lui că se născuse într-o familie sus-pusă şi, înainte de a fi chemat de Dumnezeu, trăise ca un domn?). Ceilalţi sfinţi îl ironizau cu bunăvoinţă pentru grija cu care îşi înfăşură eterica făptură în paradisiaca mantă, cu o eleganţă pe care Fidias în frumoasa lui epocă nici măcar n-o visa. Pentru că e de necrezut ca să nu existe şi în ceruri binecuvântatele slăbiciuni omeneşti, fără de care chiar şi cea mai sanctificată sanctitate ar fi o licărire chioară de neon căreia să-i plângi de milă.

Aşadar, Ermogene, fără nici o intenţie, îşi miji pentru o clipă ochii cu scopul de a vedea locul de unde venise, sfâşiatul, încreţitul şi coruptul pământ adică, vechea casă a omului. Şi, tot fără nici cea mai mică intenţie, printre mii şi mii de lucruri de pe pământ văzu o cameră.

Camera era în inima unui oraş, era mare, cam goală din pricina sărăciei celor care-o locuiau, cu o lampă centrală, şi sub razele lămpii - opt tineri aşezaţi astfel: rezemată de spătarul unui divan o fată de vreo douăzeci de ani, vioaie şi foarte frumoasă, pe divan doi tineri, alţi doi stând în picioare, în faţa lor, ceilalţi trei, două fete şi un băiat, ghemuiţi pe podea, la picioarele lor şi dintr-un picup obosit ţâşnea o bucată de-a lui Jerry Muligan. Unul vorbea, era unul dintre cei doi aşezaţi pe divan şi spunea lucruri de-ale lui, lucruri stupide, absurde, în legătură cu ce avea să facă el într-o zi, lucruri ce aveau să-1 ducă la alte lucruri foarte frumoase, mari şi curate. Era, din cât se putea înţelege, un pictor şi vorbea despre lucrurile care-1 chinuiau, exclusiv ale lui, dar pline de aşteptări, de speranţe şi de dragoste pe care ceilalţi, unul câte unul, printr-o identitate sufletească, le gândeau fiecare cu o intensitate maximă pentru propriile vise, ingenue poate, sau smintite, dar, cu toate astea, printr-un soi de vrajă în clipa aceea, sau în ceasul acela, toţi erau duşi cu gândul departe, la zilele sau la anii care vor veni, privind misterioasa lumină care în ora aceea profundă a nopţii izvora din marginea neagră a ultimelor acoperişuri, lumina dinaintea zorilor, a zilei care se pregătea să vină, care va veni, mare şi minunat destin; care este chiar acolo şi aşteaptă.

Fu doar o privire, aceea a sfântului Ermogene, o scurtă privire. Atât a fost de ajuns.

Avea un anumit chip sfântul Ermogene, când aruncă privirea spre vechea patrie terestră. Când se întoarse din nou spre amicul cu care sta de vorbă avea chipul de la început dar cu toate acestea complet schimbat. Dacă 1-ar fi văzut unul dintre noi nu şi-ar fi dat seama de nimic. Dar amicul său era un sfânt cu o acută sensibilitate la lucruri din astea, îi spuse:

-    Ermogene, ce ai?

-    Eu? Nimic, răspunse Ermogene, şi nu era o minciună, un sfânt care spune minciuni nu există; numai că el nu înţelesese încă.

Totuşi, chiar în clipa în care pronunţa cele două cuvinte („Eu? Nimic.") Ermogene se simţi, brusc, cumplit de nefericit. Ceilalţi îl priviră, deoarece sfinţii îşi dau numaidecât seama dacă unul dintre ei încetează de-a mai fi fericit.

Cu pietate creştină să încercăm acum să vedem ce se întâmplă în sufletul lui. De ce este nefericit sfântul? De ce i-a fost luată răsplata eternă?

El a văzut, chiar şi pentru o clipă, i-a văzut pe tineri, bărbaţi şi femei, la poarta vieţii, a recunoscut speranţa teribilă de la douăzeci de ani, pe care o credea uitată, a regăsit forţa, povara, plânsul, disperarea, puterea dură a tinereţii cu acea imensitate disponibilă a viitorului.

Şi el, e acolo sus în Empireu unde nimic nu poate fi dorit, unde totul e beatitudine şi mâine va fi tot beatitudine, aceeaşi, şi poimâine iar, şi în ziua următoare tot fericiţi vor fi până-n gât, infinit de fericiţi, şi aşa pentru eterna eternitate. Dar.

Dar tinereţea nu mai e. Nu mai poţi fi neliniştit, nesigur, înnebunit, anxios, iluzionat, febril, înamorat, nebun.

Ermogene sta nemişcat, era palid, tovarăşii din jur se traseră îndărăt speriaţi. Nu mai era de-ai lor. Nu mai era sfânt. Era un nefericit. Ermogene lăsă să-i cadă braţele.

Dumnezeu, care din întâmplare trecea în clipa aceea pe-acolo, îl văzu şi se opri să-i vorbească, îl bătu cu mâna pe umăr.
-    Ce ţi s-a întâmplat, bătrâne Ermogene?
Ermogene făcu semn cu un deget.
-    Am privit acolo jos, am văzut camera aceea, tinerii aceia.
-           Nu cumva te-a cuprins dorul după tinereţe? îl întrebă Dumnezeu. Ai vrea să fii unul dintre ei?
Ermogene făcu din cap semn că da.
-           Şi ca să fii unul dintre ei ai renunţa la Paradis?
Ermogene făcu semn că da
-           Dar ce ştii tu despre destinul lor? Visează gloria şi se vor pierde, visează bogăţii şi vor avea parte de foame, visează dragoste şi vor fi trădaţi, îşi fac planuri de viaţă lungă şi mâine vor muri.

-           N-are importanţă, spuse Ermogene, în clipa asta pot visa la orice.

-           Dar fericirea la care speră ei tu o şi ai aici, Ermogene, şi nelimitată. Ba mai mult, ai siguranţa că nimeni nu ţi-o poate lua, în vecii vecilor. Nu este nebunească disperarea asta a ta?

— E adevărat, Doamne, totuşi cei de colo, şi făcu semn în jos spre tinerii necunoscuţi, cei de colo au încă totul înainte, frumos sau urât cum va fi, au speranţa, vorbesc limpede?, minunata speranţă, în vreme ce eu, eu ce speranţă pot avea, eu, sfânt şi fericit, cufundat în gloria Cerurilor?

-           Ei, ştiu, spuse Atotputernicul cu vagă melancolie. Acesta este marele inconvenient al Paradisului: că nu mai există speranţa. Din fericire - şi zâmbi -, printre atâtea distracţii care sunt aici, de obicei nimeni nu-şi dă seama de asta.

-           Şi atunci? întrebă sfântul Ermogene care nu mai era sfânt.

-           Ai vrea să te trimit din nou acolo jos? Vrei să reîncepi totul de la cap, cu riscurile respective?

-    Da, Doamne: iartă-mă, dar tocmai asta vreau.

-    Şi dacă de data asta vei greşi? Dacă de data asta harul nu te va mai ajuta? Dacă-ţi vei pierde sufletul?

-           Răbdare, Doamne; eu de-acum înainte aş fi pentru totdeauna un nefericit aici sus.

-           Atunci du-te. Şi aminteşte-ţi, fiule, că aici te aşteptăm. Şi întoarce-te din nou înţelept

Îl împinse uşor, Ermogene fu aruncat în jos, în spaţii, deveni un tânăr de douăzeci de ani în camera cu ceilalţi opt tineri asemenea lor, purtând o pereche de pantaloni de flanel şi un pulover, cu o mulţime de idei confuze în cap despre artă, cu mulţime de spaime, de aprige porniri de rebeliune, dorinţe, tristeţi, frământări. Fericit? Nu, dimpotrivă. Dar în adâncul sufletului său se găsea ceva foarte frumos de care nu-şi putea da seama cu precizie, care era în acelaşi timp amintire şi presentiment, şi-1 chema, ca o lumină aprinsă la capătul lumii. Acolo jos era fericirea, pacea sufletului, împlinirea dragostei. Iar această chemare era viaţa şi ca s-o urmezi merita să înduri suferinţa Dar se putea ajunge vreodată la capăt?

-           Îmi permiteţi? spuse păşind în cameră şi întinzând mâna:
Mă numesc Ermogene. Sper că ne vom împrieteni.

(Din volumul:
DINO BUZZATI :
Monstrul Colombre si alte cincizeci de povestiri,
Editura UNIVERS, Bucuresti, 2000)